BABILONIADA 1

Partea I-a , incursiune in istorie .

Tinde oare Europa spre unitatea politica dupa conceptul unitatii spirituale a planetei , adica “ o singura turma si un singur pastor » !?

U n i u n e a E u r o p e a n ă

"(UE, vezi și nume alternative) este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 state.

Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului(CECO) și din Comunitatea Economică Europeană(CEE), formată din șase state în 1958.

În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în abilitățile sale. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

UE funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre.^[1][2][3] Cele mai importante instituții ale UE sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales la fiecare 5 ani de cetățenii europeni.

* *

Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen (care include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost desființate.

Politicile UE sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 17 state. Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, UE si-a dezvoltat un rol limitat în relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume, iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.

Cu o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană generează un PIB de 17,6 trilioane de dolari americani în 2011 (mai mare decât orice altă țară din lume), care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial.

Este considerată a fi o construcție sui generis, fiind considerată de unii ca fiind de facto o confederație .

Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate.

În 2012 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, „pentru că peste șase decenii a contribuit la progresul păcii și reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa ".

DIN WIKIPEDIA .

* * *

SUVERANITÁTE s. f. Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independență; putere supremă. * Suveranitate națională = independența unui stat față de alte state. Suveranitate de stat = supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față de puterea altor state. – Din fr. souveraineté.
Sursa: DEX '98 (1998)

INDEPENDÉNȚĂ s. f. 1. Situație a unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară; autonomie. 2. Situație a unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții. – Din fr. indépendance.
Sursa: DEX '98 (19

Angela Merkel:

UE se va federaliza pe termen lung

De Ioana Raluca Ghioarcă | 2 nov. 2012

Comisia Europeană se va transforma în guvern, consiliul statelor membre va deveni o „cameră superioară”, iar Parlamentul European va deveni mai puternic, a declarat ieri la Bruxelles cancelarul german Angela Merkel.Potrivit EU Observer, liderul german a prezentat în Parlamentul European, modul în care Germania vede Europa, pe termen lung, structură de care țara se simte legată încă de la reunificare, de acum 22 de ani. Însă până la „statul federal european” mai sunt câteva etape de parcurs. Merkel a subliniat că în prezent toate eforturile trebuie concentrate pe rezolvarea problemelor din zona euro. „Într-adevar trebuie să găsim cea mai bună cale pentru a stabiliza zona euro și să eliminăm erorile de concepție. Trebuie să fim curajoși și să nu ne sustragem de la modificări ale tratatelor, dacă este nevoie”, a precizat cancelarul. Răspunzând liderului liberal Guy Verhofstadt, care susține realizarea urgentă a statului federal, Angela Merkel a reamintit de încercarea nereușită din 2005, când francezii și olandezii au respins Constituția Europeană.

„Pentru moment trebuie să ne concentrăm pe zona euro și să le dăm oamenilor timp să ni se alăture”, a explicat liderul german. Cancelarul și-a arătat susținerea pentru ideea unui buget special aferent zonei uniunii monetare, care ar putea ajuta la scăderea șomajului în rândul tinerilor, în condițiile în care care nu toate cele 27 de state ar fi de acord să aloce fonduri pentru această problemă.

* * * * *

R E M E M B E R

Timp de 49 de ani , 1940 - 1989, Romania a cunoscut grave nedreptati istorice impuse de catre Germania nazista si Uniunea Sovietelor , precum rapturi teritotiale din partea Ungariei , Bulgariei si Rusiei Sovietice si , numai partial solutionate dupa razboi.

Un regim comunist de quasi ocupatie Sovietica a fost impus intre 1944 - 1958 care a instaurat o republica si a continuat apoi cu un regim politic dictatorial pro sovietic zis democrat popular - apoi confuz nationalist-comunist , tolerat si monitorizat tot de catre Moscova.

Dupa anul 1989 , Romania si-a pus sperantele intr-o iluzorie reparatie a tuturor nedreptatilor savarsite dupa razboi de catre Puterile Aliate , nazuind la o "reparatio in integrum" a anului 1939.

Poporul Roman si-a dorit cu convingere si ardoare reintegrarea in Europa politico-economica si protectia militara a Pactului Nord Atlantic fata de pericolul istoric latent atat al Rusiei expansioniste cat si al Ungariei , persistent si naiv camuflat , iredentiste.

* * *

Replica "Mutter Europe(i)" - pe canale absconse - a fost conditionarea intrarii in Uniune si Nato prin renuntarea la teritoriile rapite prin pactul Hitler - Stalin (Ribbentrop - Molotov) si o politica de descentralizare a Statului Roman mergand pana la federalizare , si pentru care , Ungurii se pregatesc metodic si perseverent .

Astfel , am fost iarasi constransi la o noua cedare umilitoare in fata "mostenitoarei URSS" Ucraina , prin "Tratatul de la Neptun din 2 iunie 1997" , acceptand cedarea Tinutului Hertei, Bucovinei de Nord a sudului Basarabiei , Ismail - Cetatea Alba , si a Insulei Serpilor .
Ucraina persista inca in pretentii teritoriale fanteziste din Bucovina si agresivitate la gurile Dunarii.
Ungaria vrea pe fata autonomia Tinutului Secuiesc (judetele Harghita si Covasna) dar la fel de explicit si autonomia restului Transivaniei cu limba maghiara , limba oficiala de stat .
Europa noastra , cea a tuturor sperantelor de mai bine , tace vinovat.

* * * *

Ce ne-a dat si ce ne-a luat politica Europei .
Parteneriat sau vasalitate (!?)

Incursiune istorica .

Destula rabdare in umilinta si destul sange varsat , sa nu uitati ca de veti uita , va veti intoarce la nefiinta !!

Romania , acesta “Gradina a Maicii Domnului” asezata insa istoric “in calea lupilor”, - a migratorilor si a imperiilor - si-a dobandit partial o prima scurta intregire , la 1600 sub Mihai Voda Viteazul , intregire peste care se trece cu prea multa superficialitate !

Aceasta insa s-a spulberat odata cu asasinarea miseleasca a Voievodului la Turda , la 9 august 1601.

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu

(n. 1558, Târgul de Floci - d. 9 august 1601, Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românești și,

pentru o perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova

La 24 ianuarie 1856 dupa 255 de ani , se produce o a doua intregire partiala , de acesta data sub denumirea de Principatele Unite Romane , iar dupa alti 21 ani la 1877 , urmare a Razboiului Ruso , Romano -Turc , se dobandeste suveranitatea fata de Imperiul Otoman.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I)

n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei,

iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862,

când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar,

adoptând oficial, în 1862, numele de România cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.
*

ROMANIA , SI-A DOBANDIT INDEPENDENTA la 9 mai 1877, ACUM 135 DE ANI ,
SI A PASTRAT-O INTACTA TIMP DE 63 DE ANI , PANA LA DICTATUL DE LA VIENA , de la 30 august 1940.

Majestatea Sa Carol I, Rege al României,

Principe de Hohenzollern-Sigmaringen,

^{pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen,}

^(n.^{10 aprilie}¹⁸³⁹^,^Sigmaringen^{- d.}^{10 octombrie}^,¹⁹¹⁴^,^Sinaia⁾

Abia dupa alti 59 de ani , la 1 decembrie 1918 Romanii reusesc in sfarsit sa-si coaguleze provinciile istorice intr-un stat national - Regatul Romaniei - independent si suveran , sub sceptrul regelui Ferdinand I , Intregitorul.

Majestatea Sa Ferdinand I,

Rege al României,

Principe al Romaniei,
Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleș) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

R E M E M B E R

Anii 1940 - 1944 au fost cei mai grei ani din istoria Romaniei moderne sub aspectul pierderilor teritoriale si a consecintelor umanitare si politice.

Anexa secreta a Tratatului de neagresiune Hitler - Stalin (Molotov - Ribbentrop) de la 23 august 1939 a avut efecte grave si persistente asupra istoriei tarii nosatre.

Astfel Romania a fost victima masinatiunilor de dezmembrare a tarii , de exploatare a resurselor sale naturale si umane , imaginate si puse in opera de catre cele doua mari puteri totalitare ale epocii , Germania nazista - Dictatul de la Viena cu pierderea Ardealului de Nord la 30 august 1940 , si , Rusia bolsevica cu ultimatumul de la 28 iunie 1940 de - evacuare a Basarabiei si Bucovinei de nord. Consecutiv a avut loc si pierderea judetelor Durostor si Caliacra (Cadrilaterul) in favoarea Bulgariei.

Participarea Romaniei la razboiul antisovietic alaturi de Germania nazista nu a fost o participare ideologica, o „Cruciada Antibolsevica” asa cum a fost prezentata de catre propaganda fascista si sovietica ci o alinta pur militara de redobandire a teritorilor vremelnic ocupate. Aderarea Romaniei la Pactul Tripartit - 23 noiembrie 1940 viza numai reintegrarea (fortat manu militari) a teritorilor rapite. Continuarea operatiunilor militare peste Nistru s-a facut nedorit si nepopular sub presiunea efectiva a Germaniei profund interesata in petrolul graul si luptatorii armatei romane , si , a angajamentelor de onoare militara a Maresalului Ion Antonescu.

Participarea Romaniei la razboiul impotriva Germaniei si Ungariei alaturi de Natiunile Unite - dupa 23 august 1944 , nu poate fi calificata (decat emotional) drept un act de tradare fata de o Germanie ostila tratatului de la Versailles si Trianon (4 iunie 1920) autoare morala politico-diplomatic a rapirii Ardealului de Nord.

Actul de la 23 august 1944 a M.S.R . Mihai I , de iesire din Axa Roma-Tokio-Berlin , a fost un act de curaj politic matur si bine gandit , evitand distugerea fizica si statala a Romaniei si ducand la o scurtare a celui de al II-ea Razboi Mondial cu cel putin sase luni.
Eliberarea Ardealului de Nord pamant romanesc sub ocupatia Ungariei Hortiste si participarea noastra pe mai departe la razboi alaturi de URSS (Natunile Unite) , a fost militar motivata de neutralizarea militara a Ungariei Hortiste (invadatoare) , si eliberarea Cehoslovaciei.
Cu toate acestea la 10 februarie 1947 Tratatul de Pace de la Paris (in mod nedemn , la presiunea ruseasca) nu acorda Romaniei statutul de stat cobeligerant fiind aliniat statelor invinse : Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia. Dupa pierderile umane materiale si teritoriale suferite in Campanile de Est si continuarea razboiului in Vest alaturi de URSS ,
"Uniunea Sovietică a emis pretențiile maxime din partea adversarilor, cu excepția Bulgariei, cu care avea cea mai bună relație dintre vechii adversari. În cazurile României și a Ungariei însă, pretențiile au fost foarte mari. Daunele de război, la valorile din 1938:

$300.000.000 de la România către Uniunea Sovietică;

$70.000.000 de la Bulgaria;

$300.000.000 de la Finlanda către Uniunea Sovietică;

$300.000.000 de la Ungaria."

Mihai I , Rege al României

Principe al Romaniei,

fost Principe de Hohenzollern

(n. 25 octombrie 1921, Sinaia)

în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii și văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a.

M.S.R.Mihai I este una dintre ultimele figuri publice în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

R E T R O S P E C T I V A I S T O R I C A

a Romaniei din ultimii 72 de ani (1940) ne releva ani grei cu pierderi dureroase - se pare inevitabile - carora nu ne-am fi putut opune decisiv sau gasi solutii alternative. A trebuit sa ne supunem imparabil unui destin prefabricat de dictatorii epocii Hitler si Stalin , care tratau totul , de pe pozitii de forta : „dictat si ultimatum” !

Regele Carol al II-lea a fost unul dintre scrificatii imprejurarilor istorice ale epocii si caruia , i se reproseaza nedrept , perfid sau naiv , greseli de decizie (!?)

Adevarul istoric este ca acesta s-a sacrificat pe el ca monarh , si nu poporul Roman , neangajandu-l intr-un razboi devastator cu Germania si URSS , asa cum a fost cazul nefericit al Poloniei.

Majestatea Sa Carol al II-lea, Rege al României,Principe de Hohenzollern-Sigmaringen
(n. 15 octombrie 1893 - d. 4 aprilie 1953)
a fost rege al României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României și al soției sale Regina Maria. Cunoscut și sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand și folosit de Carol după ce a fost dezmoștenit și radiat din Casa Regală a României (între 1925 și 1930), în urma renunțării lui Carol la calitatea de Prinț Moștenitor.
„Regele Carol II (1893-1953) a fost, dintre toţi suveranii României, cel mai controversat, provocând în rîndul contemporanilor cea mai largă gamă de sentimente, de la adulaţie la contestare violentă, fiind văzut când ca un salvator, când ca un demon. A fost o fire complexă, un caracter greu de surprins într-o portretizare, rămânând şi astăzi aproape o taină, un personaj misterios, graţie vieţii tumultuoase şi pline de contradicţii pe care destinul i-a hărăzit-o”.

* * *

"PLESCARII SI VICTIMILE" POLITICII EUROPENE

Istoria Romaniei de dupa anul de gratie 1989 , s-a desfasurat sub noi imperative externe , prestabilite , gasindu-ne complect descoperiti politic si ca intelegere populara lucida a formidabilei sanse de reinstaurare a normalitatii in viata interna si internationala a Romaniei , adica de „restitutio in integrum” a anului 1939 !

* * * *

Vezi :

"Duminica Orbului" , Alegerile din 20 mai 1990 cu Ion Iliescu F.S.N. castigator cu 67,02 %

In antiteza cu :

"Manifestaţia anticomunistă din 12 ianuarie 1990"

s-a desfăşurat cu ocazia zilei de doliu naţional pentru cei căzuţi în Revoluţia din decembrie 1989, declarată oficial pentru acea zi. În toată ţara s-au oficializat slujbe religioase şi s-au ţinut momente de reculegere. În marile oraşe, la Bucureşti, Timişoara, Sibiu, Arad, Cluj sau Braşov, sute de mii de oameni au participat la manifestările de comemorare. La Bucureşti oamenii adunaţi în Piaţa Universităţii, în Piaţa Romană sau la Cimitirul Eroilor, revoltaţi că asupra ucigaşilor „terorişti” se lăsa tăcerea, au transformat adunarea într-o manifestaţie anticomunistă şi s-au îndreptat în coloane către sediul guvernului din Piaţa Victoriei. Aici oamenii au cerut înlăturarea foştilor nomenclaturişti de la orice funcţie de conducere şi judecarea foştilor conducători ai PCR.
Si

"Manifestațiile din Piața Universității sau „Golaniada”

sunt evenimentele de masă petrecute în Piața Universității din București între 22 aprilie și 15 iunie 1990. Inițiate din pricina nemulțumirii generale cu privire la evoluția vieții politice din România post-decembristă, protestele vor fi oprite prin aducerea muncitorilor din mine în capitală pentru a îi forța pe participanți să renunțe. Manifestațiile au fost supranumite „Golaniada”, titlu provenind din apelativul „golan”, folosit îndeosebi de către președintele Ion Iliescu cu referire la protestatari."
Si
M I N E R I A D E L E I, II, III.

* * * *

Stratul neorganizat si subtire din populatie , care a inteles situatia si sansa istorica oferita de anul 1989 , imprejurari unice si irepetabile , a fost usor contracarata de securistii preveniti asupra evenimentelor si , reorganizati conspirativ cu intreg restul activului ei civil.

De frica eventualelor consecinte asupra lor, sugerate speculativ tot de securisti , raspandacii si fostii informatori ai securitatii au devenit initial propagandisti foarte activi ai FSN-ului si ai lui Ion Iliescu ca garant a invulnerabilitatii lor. Ei devin treptat insa , omniprezenti si pe termen nedefinit in toate partidele politice si in toate institutiile si pozitiile cheie - practicand aceleasi metode , raspandind dezinformarile „de necesitate” sau , actionand la nevoie si „dupa comanda”! Se recunosc usor intre ei , „ca facand parte din sistem” (cand devin si solidari).

Schimbarile politice democratice reale - fortate de imprejurari - si dezamorsarea oficiala , la vedere - a fostelor structuri opresive Partid – Securitate , apoi tragerea la raspundere penala a celor ce au savarsit acte criminale , a sensibilizat la maximum toti fostii membri si colaboratori ai securitatii care au pus in opera „Planul C” de preluare rapida a puterii politico-economice pentru asigurarea invulnerabilitatii si continuitatii propriei puteri.

Procesul de preluare si acumulare a averilor statului ca si a oricaror alte valori , prin privatizare in combinatie cu asa zisi investitori externi sau alte combinatii profitabile , este o afacere in curs a Noii Securitati Subterane , bine condusa , bine organizata , si foarte activa cu incepere din anul 2004 , prin infiltrarea tuturor institutiilor statului , cu "inalta protectie" si control.

Acesta noua plaga lucreaza subteran si la vedere (dupa model mafiot) prin asa zisii „oameni de afaceri” de succes si diversi politicieni mai mult sau mai putin vizibili sau vocali si inalti functionari !

Reformarea democratica a societatii si eliminarea elementelor nocive din sanul societatii romanesti este o sarcina grea ; necesita vointa , metoda politica , mijloace institutionale eficace , oameni fermi si de caracter , suprematia legii si a echitatii , si ... timp!

* * * *

PHOTO , RENEE POLITZER - NASS

D i o g e n e

A D D E N D A

____________________________________________________________________________

MINERIADELE I , II , III.

Romulus Cristea, „Piaţa Universităţii 1990.”

Inițiate din pricina nemulțumirii generale cu privire la evoluția vieții politice din România post-decembristă, protestele vor fi oprite prin aducerea muncitorilor din mine în capitală pentru a îi forța pe participanți să renunțe.

În 28 ianuarie 1990, s-a organizat un marş la care au participat membrii partidelor nou-înfiinţate, dar şi mii de cetăţeni care erau îngrijoraţi de decizia de participare la alegeri a gruparii din jurul lui Ion Iliescu, preşedintele provizoriu al României, si transformarea FSN-ului in partid politic. În dimineata zilei de 29 ianuarie ’90, în urma apelurilor lansate de Ion Iliescu, 5.000 de mineri înarmaţi cu bâte au sosit din Valea Jiului în Bucuresti. Zeci de camioane şi autobuze cu muncitori au venit în Piata Victoriei şi s-au alătura minerilor. Un grup “operativ” format din mineri, reprezentanţi ai forţelor de ordine şi lideri ai Frontului Salvării Naţionale s-a deplasat la sediul PNŢ-CD, unde a sosit şi Petre Roman, care s-a justificat că, de fapt, dorea să îl ia de acolo, pentru a-l proteja, pe Corneliu Coposu, liderul ţărăniştilor. Petre Roman a făcut atunci afirmaţia: “S-au demascat! S-au demascat!” şi a ridicat râzând pumnul, într-un gest proletar. Pe strazi s-a strigat “Moarte intelectualilor!” şi “Noi muncim, nu gândim!”. În urma incidentelor cu forţele de ordine, dar şi cu muncitorii şi revoluţionarii aduşi la contramanifestaţie de liderii Frontului Salvării Naţionale, câţiva zeci de manifestanţi au fost răniţi ”

În 18 februarie 1990, în Piaţa Victoriei a avut loc o manifestaţie anticomunistă, urmată a doua zi, de o incursiune a minerilor la Bucureşti. Evenimentele din acele zile au rămas cunoscute ca Mineriada din februarie 1990. Acţiunea fusese anunţată în urmă cu câteva zile, prin numeroase manifeste lansate în Capitală. Piaţa din faţa sediului Guvernului Provizoriu (Palatul Victoria) s-a umplut curând cu câteva mii de manifestanţi care au început să scandeze lozinci împotriva Frontului Salvării Naţionale şi a preşedinteluidin acea vreme, Ion Iliescu. Iniţial, manifestaţia era îndreptată împotriva Securităţii şi comunismului, ca apoi, în scurt timp, nemulţumirile să fie îndreptate împotriva celor care preluaseră puterea după căderea lui Nicolae Ceauşescu.Pe pancarte protestatarilor era scris: „Jos Securitatea, suntem cu armata!”, “Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti!”, “Securiştii-n mină, să avem lumină!, “Securiştii pe tarla, să crească producţia!”, “Revoluţia a fost doar o rotaţie de cadre?”, “FSN=PCR”, “FSN, du-te în URSS!”, „Nu mai vrem comunişti, securişti, activişti!” etc. Reprezentanţii manifestanţilor au cerut să aibă un dialog cu cei din guvern. La un moment dat, şi-a făcut apariţia în zona pieţii, lângă intrarea în sediul Guvernului dinspre Bulevardul Iancu de Hunedoara, Gelu Voican Voiculescu, vice prim-ministru. Acesta s-a afişat ostentativ cu o armă automată. Gesturile şi atitudinea lui Gelu Voican Voiculescu aveau să declanşeze nemulţumiri în rândurile celor prezenţi. Au loc o serie de evenimente încă neelucidate pe deplin. În urma demersurilor reprezentanţilor unor sindicate şi a FSN-ului, în noaptea de 18-19 februarie 1990 au fost aduşi 4000 de mineri, din Valea Jiului. Reprezentanţii FSN-ului, dar şi ai Guvernului au solicitat minerilor să restabilească ordinea în Capitală. La sosirea lor, minerii au găsit în Piaţa Victoriei numeroşi soldaţi şi cadre de la Ministerul Apărării şi Ministerul de Interne, protestatarii fiind deja împrăştiaţi de forţele de ordine. În urma intervenţiilor forţelor de ordine, câteva zeci de persoane au fost rănite şi 105 reţinute.

9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piaţa Universităţii scandând lozincile: “IMGB face ordine!” şi “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!“. Cu toate astea s-au retras şi au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieţei cu autobuzele din dotarea Poliţiei. La îndemnul unor tineri fără ocupaţie atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au şarjat mulţimea. Aceasta a reacţionat răsturnând un TV de culoare albastră, din rezervorul maşinii a fost furată benzina, cu care s-au confecţionat cocteiluri Molotov.

14 iunie – Ajunşi în Gara de Nord la ora 4 dimineata, minerii conduşi de Miron Cozma au fost preluaţi de angajaţi ai SRI şi a altor servicii secrete şi au fost orientaţi spre punctele nevralgice ale Capitalei. Un grup foarte mare a ocupat Piaţa Universităţii, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanţilor, pe platoul din faţa Teatrului Naţional. Imediat au pătruns în incinta Facultăţii de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertăţii de opinie şi au devastat o colecţie unică în Europa de flori de mină şi zăcăminte geologice ca şi sediul Ligii Studenţilor. O soartă asemănătoare au avut şi Facultatea de Litere şi cea de Matematică, dar şi Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroşi profesori au fost bătuţi, între ei se numără şi profesorii de la Litere Gheorghe Brâncuş şi regretatul lingvist Petru Creţia, agresat de nişte indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În zonă minerii au mai devastat sediile PNŢCD şi ale PNL unde au pretins că au descoperit valută falsă şi arme, şi de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o staţie radio şi aparate de birotică. Liderul studenţilor Marian Munteanu a fost bătut şi aruncat apoi în fântâna de la Universitate, dar a scăpat printr-un miracol. Alţi lideri au avut o soartă asemănătoare. Un alt grup a ocupat Televiziunea română, autointitulată liberă. În câteva ore Bucureştiul era complet pacificat şi haosul a coborât pe străzile unde puterea era deţinută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliţia şi SRI. Toţi intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcaţi cu haine fistichii au fost bătuti, arestaţi, urcaţi în dubele Poliţiei şi interogaţi la o unitate militară din Măgurele

15 iunie - La orele prânzului minerii au fost urcaţi în autobuze şi transportaţi la complexul expoziţional Romexpo, unde şeful statutului, preşedintele ales recent Ion Iliescu le-a mulţumit pentru acţiunea lor vitejească prin care au salvat democraţia din România. Discursul său a fost întâmpinat cu urale. Imediat după aceasta au fost conduşi la trenurile care îi aşteptau în Gara de Nord, şi transportaţi în Valea Jiului. Numărul victimelor este controversat. Oficial, conform evidenţei de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniţilor este de 746 iar numărul morţilor este de şase: patru morţi prin împuşcare, un decedat în urma unui infarct şi o persoană înjunghiată. Viorel Ene, preşedintele „Asociaţiei Victimelor Mineriadelor”, a declarat că „Există documente, mărturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domneşti şi Străuleşti. Cu toate că am afirmat tot timpul că cifra reală a morţilor este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis până în prezent şi nu a existat nici o poziţie oficială împotrivă.

Bibliografie:

Romulus Cristea, „Piaţa Universităţii 1990.”
Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1, Bucureşti 1990- Declaraţii ale învinuiţilor
Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1, Bucureşti 1990- Declaraţii ale învinuiţilor
Romulus Cristea – „Raidurile ortacilor”, articol apărut în ziarul „România liberă” din 4 mai 2006
Romulus Cristea, „Piaţa Universităţii 1990”, Editura Foc Filocalia & Karta Graphic, 2007
Romulus Cristea – «”Huligani şi anarhişti”, arestaţi la Palatul Victoria», articol apărut în ziarul „România liberă” din 5 mai 2006
Mihnea Berindei, Ariadna Combeş, Anne Planche, 13-15 iunie 1990: realitatea unei puteri neocomuniste, traducere din franceză, ed. Humanitas, 2006

* * * *

Razboiul Germaniei impotriva Europei de Est.

GERMANIA, FALIMENTELE cele mai dezastruoase ale secolului XX

GERMANIA, MEREU ”IERTATA” DE DATORIILE IMENSE SI NEPLATITE - INCLUSIV FATA DE GRECIA SI ROMANIA – PROVOCATE DE CELE DOUA RAZBOAIE MONDIALE SI NU NUMAI

Ilie Serbanescu.

Jurnalul : De la secera şi ciocanul la secera şi barosu’!

Cu toate că intervenţia hotărâtoare a puterilor coloniale în referendumul din 29 iulie n-a făcut decât să certifice politic transformarea de mai de mult a României într-o colonie din punct de vedere economic, repercusiunile economice ale acestei intervenţii sunt majore. Exploatarea resurselor minerale principale ca şi distribuţiile de energie şi băncile – cu alte cuvinte, întregul rulaj al banului din economie, axa cardinală a acesteia, toate intrările şi ieşirile actului productiv şi comercial – au fost şi au rămas deţinute de capitalul străin. Nu s-a schimbat nimic sub acest aspect de fond.

Dar toate discuţiile şi dezbaterile despre proiecte, programe şi strategii, despre funcţiile şi potenţele statului, despre restructurarea politicilor guvernamentale, despre modernizarea politicilor publice, despre cerinţele dinamizării economiei şi stimulării afacerilor sunt golite de conţinut, devin doar simple exerciţii intelectuale pentru partide, forţe politice, reprezentanţi ai societăţii civile, analişti, care vor în continuare să plutească prin nori sau să vâneze cai verzi pe pereţi. Toate cerinţele de natură economică, din zona fiscalităţii la cea a cursului valutar, trebuie adresate deţinătorului deciziei, care a ţinut să se etaleze oficial, fără echivoc şi neiertător: capitalul străin şi agenturile sale (FMI, BM şi CE). Si vor avea o urmare doar dacă vor dori deţinătorii deciziei, şi nu cumva cineva din partea română.

România se confruntă acum cu momente de istorie similare celor din urmă cu peste jumătate de veac. Atunci, puterea colonială a zonei – Uniunea Sovietică – a încercat să transforme România într-o anexă agricolă a unui complex industrial (indiferent dacă eficient sau nu) pe care îl patrona, prin “planul Valev”. Acesta anula aspiraţiile industriale ale României, în afara cărora, la vremea industrialismului clasic, nu era de conceput nici un proiect de dezvoltare. “Planul Valev” a putut fi evitat. Unu: pentru că, la nivelul clasei politice de atunci din România, s-a vrut! Doi: pentru că împotriva proiectului s-au luat lucrurile din faşă! Trei: pentru că atunci se construia comunismul şi în comunism colonialismul se instalează mai întâi pe plan politic şi apoi pe plan economic.

Acum nu există nici o şansă. Unu: clasa politică, indiferent dacă la putere sau din opoziţie (de altfel, toate forţele politice sunt în prezent într-un fel la putere!) nici să bâjbâie nu este în stare! Doi: jocurile în planul principal, determinant – cel economic – sunt deja făcute. Trei: acum România se spune că îşi desăvârşeşte drumul spre capitalism, iar în capitalism colonialismul se aşează mai întâi în plan economic şi apoi este consfinţit în plan politic. România a devenit deja de câţiva ani o anexă de tip bananier a centrului, situată la periferia Uniunii Europene, fără decizie proprie în axa majoră a economiei, deţinută de capitalul centrului, fără politici proprii, fără controlul asupra sectoarelor stategice şi performante, asupra rulajului banului.

Această situaţie din plan economic a fost doar certificată politic cu prilejul referendumului din 29 iulie.

Trebuie conştientizat clar, de către cei care mai cochetează politic cu basmul ieşirii din această situaţie, că este nevoie a se lua adio de la ideea depăşirii stării de colonie printr-un efort concertat, chiar dacă îndelungat. Nu există în istorie vreun caz de colonie care să fi ieşit din condiţia acestui statut. Orice tentativă de emancipare este aspru şi aprig reprimată de puterile coloniale, căci acestea trăiesc din exploatarea colonială a periferiilor şi prosperitatea lor pe asta se bazează! Ieşirea din colonialism nu se poate produce decât într-o anumită conjunctură internaţională favorabilă. Nu este însă cazul conjuncturii internaţionale actuale, marcată de o ofensivă fără precedent a puterilor coloniale de tip mai vechi sau mai nou. Şi nu se poate realiza decât sub faldurile unei mişcări de eliberare naţională. Nu este cazul românesc actual, în care, dimpotrivă, până şi cei călcaţi în picioare de pantofii, chiar dacă subţiri, de pe la Washington şi Bruxelles elucubrează în continuare cu venirea Dumnezeului occidental pe Pământ.

· Radu Golban - Cotidianul: Exigenţa germană – mai puţin cu propriile datorii

Adâncirea crizei datoriilor aduce tot mai mult în atenţia opinei publice aspecte ale unei istorii financiare a Germaniei mai puţin glorioase. Actuala criză a datoriilor din Europa ar fi mai întâi un prilej pentru un veritabil devotament european exprimat prin “generozitate” financiară decât o şansă istorică de a readuce pe tapet vechile planuri de hegemonie germană în Europa. După părerea reputatului economist Albrecht Ritschl de la London School of Economics, precum şi după părerea lui Paul de Backer, fost conferenţiar la ENA – Paris, Germania ocupă la falimente în ultimii o sută de ani primul loc din lume şi o avertizează totodată că starea de spirit în Europa s-ar putea întoarce împotriva ei în cazul în care Berlinul nu reuşeşte să ţină în frâu criza datoriilor suverane.

Cu toate că germanii sunt susceptibil în această privinţă, considerându-şi mereu ţara o victimă a plăţilor de despăgubire de după razboi, nu există pentru atitudinea atotştiutoare a Germaniei şi pentru modul cum acţionează, după motto-ul “primiţi bani doar dacă faceţi ce spunem noi”, niciun temei justificat. În secolul al XX-lea, Germania a avut probabil cele mai mari falimente din istoria modernă a omenirii. Statutul de dascăl al Europei şi stabilitatea financiară se datorează doar SUA, care au renunţat atât după Primul, cât şi după al Doilea Război Mondial la despăgubiri. Din păcate acest lucru se uită mult prea uşor:

În primul rând a fost Republica de la Weimar (1924 – 1929), care a trăit pe spinarea banilor împrumutaţi de către SUA pentru reparaţiunile din Primul Război Mondial. Odată cu criza mondială din 1931 s-a prăbuşit şi acest sistem piramidal de credite care a generat nişte pierderi fenomenale pentru băncile din SUA şi efecte dezastruoase pentru întreaga economie globală. Cele 110 miliarde de euro pentru Grecia par de-a dreptul o sumă neglijabilă, în comparaţie cu criza din 1931, estimând pierderile băncilor din SUA prin falimentul german la dimensiunea crizei financiare din 2008.

În al doilea rând a fost situaţia după al Doilea Război Mondial, deoarece SUA au avut grijă să nu fie pretinse nici un fel de pretenţii de reparaţiuni de la Germania. Cu puţine excepţii (despăgubirea victimelor Holocaustului), toate pretenţiile astfel au fost amânate pe viitor până la o unificare a Germaniei. Pentru Germania, această decizie adoptată la Conferinţa de la Londra în 1953 a fost vitală, deoarece a fost baza financiară pentru miracolul economic.

În acelaşi timp, victimele ocupaţiei germane din Europa, printre care şi Grecia, au trebuit să renunţe la pretenţii de despăgubire împotriva Germaniei, precum şi România să renunţe la creanţele comerciale în 1947. Din fericire însă, renunţarea României la creanţe pare datorită unei greşeli în formularea Tratatului de Pace de la Paris mai mult decât discutabilă şi încă actuală. Firesc că dezvoltarea economică a acestor ţări a fost mult mai dificilă, având de suportat atât pagube de război, cât şi în cazul României o plată de despăgubiri către Uniunea Sovietică.

În opinia publică internaţională, Germania este simbol al stabilităţii, cu toate că a avut în ultimul secol trei falimente naţionale: după falimentul Republicii de la Weimar în anii ‘30, în 1953 Germania a fost scutită de toate pretenţiile de despăgubire de război şi compensare a conturilor de cliring deficitare precum şi de datoriile Reichului acumulate înainte, cât şi din timpul războiului.

În al treilea rând, ultimul faliment a avut loc în 1990 prin refuzul cancelarului Helmut Kohl de a pune în aplicare Acordul de la Londra din 1953, scutind Germania încă o dată de plata de sute de miliarde. Iniţial s-a stabilit că plăţile germane de reparaţiune şi compensare a conturilor de cliring după al Doilea Război Mondial urmează să fie reglementate în caz de reunificare. Ea s-a obligat în 1990 să plătească doar nişte mici sume reziduale pe urma unor obligaţiuni ale Republicii Weimar. Germania nu a achitat după 1990 nicio reparaţiune, cu excepţia compensării muncii forţate şi, de asemenea, nu a rambursat creditele stoarse prin cliring din ţările ocupate precum şi costurile de ocupaţie militară; nici faţă de Grecia şi nici faţă de România. La fel ca în anii ’50, în cazul Germaniei, este iluzoriu sa credem că grecii ar plăti vreodată datoriile lor fără nici un sprijin extern.

Industria exportatoare a Germaniei a profitat considerabil de comenzile de la periferia Europei. Să nu uităm că Germania a început în secolul al XX-lea două războaie mondiale iar ulterior foştii duşmani au iertat-o de datorii într-o proporţie extrem de generoasă, ceea a facilitat o relansare economică a ţării şi prosperitate. Sentimentul anti-elen, care actualmente este destul de larg răspândit în mass-media germană, este extrem de periculos. Dacă Germania a uitat acest lucru, grecii şi alţii încă nu au uitat că succesul Germaniei de după război se datorează şi graţiei altor popoare. În cazul în care starea de spirit din Grecia sau alte state europene se deteriorează, ne putem aştepta să reapară cererile vechi de reparaţiuni de război şi compensarea conturilor de cliring. Salvarea Greciei, subliniază şi profesorul Alfred Ritschl, este o soluţie convenabilă pe lângă sumele pe care ar avea Germania să le plătească dacă ţările europene şi-ar prezenta facturile neachitate de după război. Acest pericol există dacă Germania continuă să facă atmosferă şi să fie dascălul Europei.

Europa nu are nevoie de un dascăl sfătos care ridică mereu degetul şi mustrează la capitolul „austeritate” un întreg continent, cât de o unitate bazată pe principiul autodeterminării popoarelor şi suveranităţii statelor. Dar de unde provine şi care este raţiunea acestei atitudini de dascăl? Într-un memorandum adresat în 1918 împăratului Wilhelm al II-lea, cancelarul Max von Baden explica cum ar trebui Germania să acţioneze pentru a-şi atinge ţelurile în Europa: „Astfel de forţă extraordinară, aşa cum am desfăşurat în acest razboi, de vrea să fie îndurată, trebuie să fie justificată în lume din punct de vedere etic… Prin urmare, trebuie să integrăm la atingerea obiectivelor noastre ţeluri comune ale umanităţii, deoarece a coloniza înseamnă a misiona”.

Klaus Kinkel, fost ministru german de Externe, declara într-un interviu pentru “Frankfurter Allgemeine Zeitung” (3/19/1993) că Germania a ajuns acum în apropiata sa expansiune spre est la acel punct în care s-a oprit de două ori în trecut. Se pare că istografia nu este încă atât de avansată să considere două războaie mondiale drept un efort de integrare al Europei. Sugestia lui Kinkel pentru rolul Germaniei in Europa – nu doar datorită poziţiei centrale geografice, cât datorită limbii şi culturii – este similară cu recomandările lui Werner Daitz discutate în ultimul articol (“Continuitate istorică: guvern economic european”). Găsirea unui rol care corespunde dorinţelor şi potenţialul Germaniei, precum subliniază fostul ministru german de Externe, dovedeşte într-o formă impresionantă ambiţiile recurente ale Germaniei. Nu cred că reteţa Prusiei din secolul al XIX-lea de a unifica restul ţărilor vorbitoare de limba germană poate fi aplicată la scara unui întreg continent.

Dar totuşi care ar fi cea mai bună soluţie pentru Grecia – şi Germania? Precum învăţăm din istoria Germaniei, tăierea datoriilor este cea mai sigură reţeta pentru a face un început nou. Probabil ar avea aşa nu numai Grecia, dar şi alte ţări o şansă pentru o relansare a economiei, dar şi Germania o oportunitate să împiedice un curent eurosceptic la periferia Europei. Deoarece Europa nu este un câmp experimental pentru diferite tehnici de integrare, ar trebui să fim mai sceptici în ceea ce înseamnă predarea responsabilităţii unui întreg continent doar unei singure ţări, oricât de bine intenţionate ar fi sfaturile economice şi politice. Cel puţin în privinţa sfaturilor politice am avut ocazia în timpul suspendării preşedintelui să cunoaştem ceva mai bine Germania

Revenirea unui executor loial al Berlinului la Cotroceni asigură de altfel în continuare blocarea eficientă a oricărei încercări de recuperare a creanţei istorice de la Germania de peste 19 miliarde de euro.

· Cotidianul: Grecia: Germania trebuie să plătească pentru ce a făcut

Este bine-cunoscută situația critică a Greciei în contextul eforturilor statelor membre UE de a salva țara de la faliment. Cu toate acestea, reducerea cheltuielilor pare o nucă prea tare și, în lipsa unor soluții, Grecia și-a reamintit, se pare, că atacul rămâne cea mai bună apărare. Declarațiile potrivit cărora Germania trebuie să plătească pentru ce a făcut au bulversat însă la propriu.

Astfel, după ce ministrul elen al Finanţelor a iniţiat procedura de recalculare a reparaţiilor de război, a ajuns la concluzia că cel mai puternic stat din Europa trebuie să le dea o sumă colosală de bani, scrie Bloomberg, potrivit antena3.ro.

Ministrul adjunct al finanţelor Christos Staikouras, citat miercuri de Bloomberg, a subliniat că aceasta va fi prima dată când Grecia îşi rezervă dreptul să facă un astfel de calcul, răspunzând la o întrebare din partea unui reprezentant al Partidului Independent elen. El a adăugat că ministerul a început deja colectarea de materiale de arhivă, ce vor fi analizate de un grup de experţi.

Potrivit Digital Journal, conform calculelor preliminare ale comisiei speciale întocmite de eleni, Germania datorează în Atenei în jur de 7,5 miliarde de euro.

‘Reparaţiile din partea Germaniei constituie o problemă juridică complexă, care necesită să fie analizată şi rezolvată la nivel internaţional, în conformitate cu normele dreptului internaţional‘, a declarat miercuri Staikouras, în cadrul unei reuniuni a parlamentului elen.

* * * *

ROMANII SI IMAGINEA TARII LOR PESTE HOTARE

Ioan Scurtu

Recentele evenimente din România au creat o imagine cu totul negativǎ acestei ţǎri în mas-media internaţionalǎ şi în rândul multor oameni politici din Europa şi din SUA. In iulie-septembrie 2012, România a devenit subiectul predilect al mass-mediei internaţionale, care susţinea cǎ în aceastǎ ţarǎ a avut loc o loviturǎ de stat şi a fost pusǎ în pericol existenţa regimului democratic. Se mai afirma cǎ situaţia era cu atât mai inacceptabilǎ, cu cât România este un stat membru al Uniunii Europene şi al NATO. Ca urmare, trebuia sǎ se acţioneze energic pentru restabilirea democraţiei şi asigurarea funcţionǎrii instituţiilor îndependente, mai ales a Justiţiei şi a Curţii Constituţionale.

Imaginea catastrofalǎ a României - alimentatǎ masiv din interior - a fost larg difuzatǎ în Europa, SUA şi în alte ţǎri ale lumii.

O asemenea situaţie nu a fost unicǎ în istoria României. De-a lungul timpului, imaginea externǎ a acestei ţǎri a fost mereu controversatǎ, datoritǎ campaniei externe, dar şi a politicienilor români. Intr-o conferinţǎ ţinutǎ în 1926, Iorga afirma: “Nu se ştie îndeajuns ce formidabilǎ e propaganda ungureascǎ contra noastrǎ astǎzi şi cât de adânc pǎtrunde pretutindeni, ce oameni de seamǎ din toatǎ lumea ajung sǎ se convingǎ cǎ noi suntem nişte barbari rǎpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfântului Stefan. O sǎ ne întâlnim cândva cu rezultatele acestei propagande şi o sǎ ne muşcǎm mâinile pânǎ la sânge pentru cǎ facem economii unde nu trebuie şi unde trebuie sǎ n-avem curajul sǎ o facem, fiindcǎ întâlnim pretutindeni partizani politici”.

Aceastǎ campanie împotriva României era desfǎşuratǎ cu sprijinul guvernului de la Budapesta de ungurii din Ungaria, precum şi de cei din diaspora. La rândul lor, liderii Partidului Maghiar din România adresau zeci de memorii cǎtre Consiliul Societǎţii Naţiunilor, în care se plângeau cǎ minoritatea maghiarǎ era persecutatǎ şi supusǎ unui masiv proces de desnaţionalizare. Contrapropaganda româneascǎ a fost slabǎ şi neconvingǎtoare.

In 1936, N. Iorga avertiza din nou asupra imaginii dezastruoase a României: “nu suntem iubiţi în strǎinǎtate/.../ Acesta nu este un lucru de azi, de ieri. De veacuri întregi, prin nu ştiu ce potrivire a sorţii, desigur nedreaptǎ, aşa a fost cu noi. Am întâmpinat necontenit aceeaşi antipatie”.

Marele istoric avea dreptate. De multe secole intrase în “gena” politicienilor români neluarea în considerare a imaginii ţǎrii lor, ei urmǎrind doar interese personale, în dispreţul celor publice.

In evul mediu, “pâra la Inalta Poartǎ” devenise o practicǎ a boierilor din Moldova şi Muntenia. Aceştia plecau, adesea pe furiş, la Istanbul în cǎruţe burduşite cu aur, blǎnuri scumpe şi alte valori, ofereau peşcheşuri oficialilor turci pentru a obţine marea favoare de a sǎruta papucul sultanului din partea cǎruia primeau firmanul pentru ocuparea domniei.

Dupǎ obţinerea Independenţei, în 1877, politicienii români au schimbat Istanbulul cu Parisul, Berlinul şi Viena. Fruntaşul liberal D.A. Sturdza îşi fǎcuse o practicǎ din a publica, cu pseudonim, articole în presa din Viena, prin care ataca guvernul conservator, acuzându-l cǎ promova o politicǎ dezastruoasǎ, astfel cǎ poporul era în mare fierbere, drept care se impunea intervenţia urgentǎ a Europei, pentru a pune capǎt acestei situaţii explozive. Apoi, D.A. Sturdza tipǎrea acele articole, “traduse” în româneşte, în gazeta “Voinţa Naţionalǎ” sub rubrica : “Ce scrie presa strǎinǎ despre România”.

Practica a continuat şi chiar s-a amplificat, dupǎ 1918. Este un fapt, cǎ aproape de fiecare datǎ, partidele din opoziţie începeau campania de rǎsturnare a guvenului la Paris şi Londra, prin interviuri fulminante acordate presei din aceste state şi intrevederi cu liderii politici occidentali, pe care cǎutau sǎ-i convingǎ cǎ guvernul de la Bucureşti a instituit dictatura, România se afla în preajma revoluţiei, cu consecinţe incalculabile pentru liniştea şi pacea Europei şi chiar a lumii (pentru a-i atenţiona şi pe americanii interesaţi de aceastǎ arie geograficǎ). Occidentalii, neobişnuiţi cu acest limbaj, erau tentaţi sǎ dea crezare unor asemenea afirmaţii, drept care, cei mai mulţi, priveau cu îngrijorare spre acest stat de la Dunǎre, instabil, aflat într-o permanentǎ fierbere, neguvernabil, ajungând la concluzia cǎ principala cauzǎ era aceea cǎ şi-a extins prea mult graniţele dupǎ 1918.

Pe de altǎ parte, se cuvine menţionat faptul cǎ guvernele liberale, care s-au aflat la cârma ţǎrii timp de 10 ani din cei 22 ai perioadei interbelice, au ţinut piept presiunilor externe, promovând o politicǎ economicǎ bazatǎ pe concepţia “prin noi înşine”, punând bazele unei adevǎrat industrii naţionale, cu unele realizǎri de vârf, cum erau avioanele IAR - Braşov şi locomotivele Malaxa, au asigurat preponderenţa capitalului românesc în economia naţionalǎ. Cu toate presiunile fǎcute, monopolurile occidentale, sprijinite de guvernele statelor respective, nu au reuşit sǎ domine economia României. Dar, evident, ameninţǎrile şi boicoturile nu au lipsit.

Avea perfectǎ dreptate Iorga, atunci când scria cǎ “nu suntem iubiţi în strǎinǎtate”, deoarece occidentalii nu puteau sǎ aprecieze nişte politicieni care se contestau reciproc, aplicându-şi epitete greu de înţeles într-un regim democratic. Orbiţi de patimi politice, aceştia nu realizau cǎ prin atitudinea lor subminau bazele unitǎţii statului român, fǎcând jocul Ungariei revizioniste. Cu alte cuvinte, nu numai cǎ nu contracarau propaganda maghiarǎ, dar chiar o alimentau, cu consecinţe grave pentru însǎşi integritatea teritorialǎ a României.

In acest context, nu este de mirare cǎ dictatul de la Viena din 30 august 1940 a fost considerat de mulţi oameni politici europeni şi americani, precum şi de o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale ca fiind un adevǎrat arbitraj, prin care s-a fǎcut dreptate Ungariei

Dupǎ ce-l de-al Doilea Rǎzboi Mondial, “Inalta Poartǎ” s-a mutat la Kremlin. Dar şi metoda de influenţare a imaginii României s-a modificat. Deciziile erau luate din afarǎ şi aplicate în ţarǎ, deseori prin intervenţia directǎ a unui emisar special (cel mai cunoscut este A.I. Vîşinski). In mass-media sovieticǎ (presǎ şi radio) se declanşa o campanie energicǎ împotriva situaţiei intolerabile din România, unde reacţiunea punea în pericol evoluţia spre democraţia popularǎ a acestei ţǎri. Printr-o propagandǎ extrem de abilǎ, sovietici prezentau intervenţiile lor brutale în viaţa politicǎ, economicǎ şi culturalǎ a României ca fiind un ajutor “frǎţesc”, cǎrora românii le erau recunoscǎtori. In acest timp, mass-media occidentalǎ era prea puţin interesatǎ de soarta statelor de dincolo de “cortina de fier”, România fiind prezentatǎ ca o componentǎ a “imperiului sovietic”.

Dupǎ retragerea trupelor sovietice în 1958, conducerea României şi-a permis o politicǎ proprie, dezvoltând puternic industria, irigând circa 4 milioane ha de terenuri agricole, fǎcând din BANCOREX una dintre cele mai mari şi puternice bǎnci din Europa etc. etc. Imaginea externǎ a României a început sǎ se amelioreze, occidentul fiind interesat sǎ spargǎ “blocul sovietic”.

Timp de douǎ decenii (1964-1984), România era prezentatǎ în mass-media din Europa de Vest şi din SUA ca o ţarǎ care merita tot respectul pentru rezultatele spectaculoase obţinute în dezvoltarea economicǎ şi pentru politica externǎ curajoasǎ, dinamicǎ şi eficientǎ. Primindu-l pe Nicolae Ceauşescu la Casa Albǎ, preşedintele american Jimmy Carter declara: “Locuitorii Statelor Unite sunt onoraţi sǎ-l aibǎ ca oaspete pe marele conducǎtor al unei ţǎri minunate. Este de mare folos pentru mine ca preşedinte sǎ am prilejul de a mǎ consulta cu un conducǎtor naţional şi internaţional de talia oaspetelui nostru de astǎzi . Influenţa sa pe arena internaţionalǎ, ca lider al României, este excepţionalǎ”.

Dupǎ venirea lui Gorbaciov la conducerea URSS în 1985, rolul internaţional al lui Ceauşescu şi al României pe arena internaţionalǎ s-a diminuat treptat, deoarece liderul de la Kremlin a pornit un dialog direct cu SUA şi celelalte state din vest, iar prin reformele lansate dinamita societatea sovieticǎ, anchilozatǎ şi aflatǎ într-o crizǎ profundǎ. Cum Ceauşescu s-a opus politicii lui Gorbaciov, el – şi prin el PCR şi România – au devenit ţinta atacurilor mass-media din URSS şi din statele satelite, precum şi a celei din occident.

Abia acum liderii SUA şi ai Europei democratice “au aflat” cǎ în aceastǎ ţarǎ erau încǎlcate drepturile omului şi s-a dezvoltat un desgustǎtor cult al lui Nicolae Ceauşescu, situaţie cu totul inacceptabilǎ într-o lume civilizatǎ. La rândul sǎu, liderul comunist român şi-a permis sǎ sfideze SUA, renunţând la clauza naţiunii celei mai favorizate şi achitând înainte de termen întreaga datorie externǎ (cu preţul deteriorǎrii grave a nivelului de trai al românilor), susţinând cǎ astfel România şi-a asigurat deplina independenţǎ.

A fost o gravǎ iluzie, pentru cǎ mass-media occidentalǎ a desfǎşuat o vastǎ campanie de diabolizare a lui Ceauşescu şi de prezentare a României în cele mai sumbre culori. Evident, minciunile (ca sǎ folosesc cuvântul unui ziarist belgian) nu au lipsit. De exemplu, cǎ s-ar fi demolat sate locuite de etnici unguri, când în realitate nu a fost demolat nici un asemenea sat, sau cǎ sutele de oponenţi ai regimului erau internaţi în spitale psihiatrice (de nebuni), ceea ce era o evaluare cu totul fantezistǎ. Pe de altǎ parte, posturile de radio şi presa occidentale popularizau activitatea disidenţilor români, un loc privilegiat oferindu-i lui Silviu Brucan, despre care omiteau sǎ menţioneze cǎ în anii 1945-1955 acesta era unul dintre cei mai fanatici stalinişti, iar în calitate de redactor şef al ziarului Scânteia, organul central de presǎ al PCR, a desfǎşurat ample campanii împotriva liderilor partidelor democratice, în primul rând a lui Maniu, Mihalache şi Gh. Brǎtianu, cerând arestarea şi pedepsirea lor, iar aceştia au murit în închisoare. Acum, în anii 1980, aceste poziţii erau trecute cu vederea, mass-media evidenţiind doar (cu multe exagerǎri) opoziţia lui Brucan faţǎ de regimul Ceauşescu.

In decembrie 1989, imaginea externǎ a României s-a schimbat brusc. Aceasta a ocupat prima paginǎ a presei internaţionale, iar televiziunile au transmis în direct revoluţia, elogiind eroismul celor care luptau, cu orice risc, împotriva teroriştilor care urmǎreau sǎ-l reinstaleze pe Ceauşescu la putere. Peste 1 000 de revoluţionari, mai ales tineri, s-au jertfit, asigurând victoria binelui împotriva rǎului (în presa occidentalǎ Ceauşescu era prezentat ca întruchipând tot ce era mai rǎu în Stalin, Hitler şi Vlad Tepeş la un loc).

Aceastǎ imagine externǎ pozitivǎ a durat mai puţin de o lunǎ. Câţiva ziarişti francezi şi unul belgian (care a scris şi o carte intitulatǎ Minciunile mass-media, cu referire specialǎ la România) au sesisat cǎ nici un terorist nu a fost ucis sau luat prizonier, ajungând la concluzia cǎ, de fapt, în România nu a avut loc o revoluţie, ci o loviturǎ de stat, iar cei care au preluat puterea au pus la cale acel macabru scenariu, soldat cu atâtea victime nevinovate.

Ca urmare, imaginea externǎ a României s-a deteriorat brusc. Eroica revoluţie a românilor a devenit “minciuna secolului”, iar guvernul de la Bucureşti unul cripto-comunist. Ca urmare, se cerea ca lupta pentru victoria democraţiei sǎ fie continuatǎ.

Cea mai grosolanǎ manipulare mediaticǎ s-a înregistrat în martie 1990, cu prilejul evenimentelor de la Târgu Mureş, de unde televiziunile occidentale şi nu numai au prezentat pe un ungur cǎzut la pǎmânt, care era lovit cu bestialitate de români. Comentatorii erau sufocaţi de indignare, negǎsind suficiente cuvinte pentru a-i înfiera pe români şi a condamna România în care se petreceau asemenea fapte abominabile. Dupǎ câteva zile s-a constatat cǎ cel cǎzut la pǎmânt era român, iar barbarii agresori erau unguri. Prea târziu însǎ, deoarece campania mediaticǎ îşi fǎcuse efectul, iar cele mai multe televiziuni şi ziare nu au considerat util sǎ dea o “eratǎ”.

A urmat o altǎ catastrofǎ mediaticǎ pentru România: evenimentele din 13-15 iunie 1990. Din nou presa internaţionalǎ condamna România, în care se petreceau fapte extrem de grave: minierii din Valea Jiului, chemaţi de preşedintele ţǎrii sǎ vinǎ în în Bucureşti, s-au dezlǎnţuit, ca nişte brute ce erau, împotriva manifestanţilor paşnici din Piaţa Universitǎţii, umplând de sânge zeci şi zeci de studenţi şi alţi manifestanţi pentru democraţie. Evident, presa internaţionalǎ democraticǎ a omis sǎ menţioneze cǎ manifestanţii ocupaserǎ ilegal Piaţa Universitǎţii, blocând circulaţia în centrul capitalei timp de douǎ luni şi cǎ în ziua de 13 iunie au atacat şi au incendiat sediile Ministerului de Interne şi Serviciului Român de Informaţii, precum şi Televiziunea Românǎ.

Imaginea externǎ negativǎ a României nu era cultivatǎ numai de dragul senzaţionalului, ci şi pentru un motiv politic foarte important: liderii acestei ţǎri trebuiau aduşi în situaţia de pricepe cǎ ei nu sunt singuri în Europa şi în lume, cǎ nu pot sǎ promoveze o politicǎ proprie, ci trebuie sǎ porneascǎ pe singura cale admisibilǎ: spre occident, adicǎ spre SUA, NATO şi Uniunea Europeanǎ.

Destul de greu şi cu anumite reticienţe, aceştia au înţeles mesajul şi au început sǎ acţioneze ca atare. Liderii politici din opoziţie au fost cei dintâi care au aflat cǎ sediul “Inaltei Porţi” se gǎsea la Washington şi Bruxelles.

Ca urmare, a început o vastǎ campanie mediaticǎ, prin care românii au fost convinşi cǎ siguranţa şi prosperitatea lor depindea de aderarea României la NATO şi la UE. Iar ei au îmbrǎţişat cu entuziasm aceastǎ opţiune, sondajele de opinie indicând procente fantastice, de 80-90%, care nu se regǎseau în nici o ţarǎ fostǎ socialistǎ.

Occidentalii nu s-au lǎsat cuprinşi de acest entuziasm, ci au stabilit câte o “foaie de parcurs” pentru aderarea României la NATO şi la UE. Iar guvernanţii români s-au dovedit extrem de cooperanţi, acceptând tot ce li se cerea. In paralel, imaginea externǎ a României a cunoscut o ameliorare, cǎpǎtând chiar unele note pozitive.

In timpul negocierilor şi dupǎ aderare, România s-a manifestat ca o ţarǎ sigurǎ, cuminte şi ascultǎtoare. A susţinut toate intervenţiile militare ale SUA, a trimis trupe în Bosnia, Kosovo, Irak şi Afganistan (pe cheltuiala statului român), s-a angajat sǎ cumpere avioane americane (la mâna a doua), este fericitǎ cǎ a fost desemnatǎ sǎ gǎzduiascǎ scutul american antirachtǎ, iar faptul cǎ o companie americanǎ (Bechtel) devalizeazǎ de zece ani bugetul României sub motiv cǎ are contract pentru construirea autostrǎzii Transilvania, nu constituie obiect de discuţie la nivel guvernamental.

Si liderii UE sunt foarte mulţumiţi. Guvernele României nu au ridicat niciodatǎ vreo obiecţie la propunerile “nucleului tare”, ba din contra, când cancelarul german a vorbit despre necesitatea economiilor bugetare, regimul de la Bucureşti a dat un exemplu întregii Europei, tǎind 25% din salariile românilor (este drept cǎ acest exemplu nu a fost urmat de nici o altǎ ţarǎ, dar preşedintele român meritǎ felicitǎri pentru curajul sǎu). Chiar mai mult, când s-a propus crearea unui fond de rezervǎ pentru susţinerea monedei euro, acelaşi preşedinte a anunţat cǎ România, deşi nu face parte din zona euro, este gata sǎ contribuie cu 5 miliarde. De la integrare, aceastǎ ţarǎ a urmat întocmai directivele liderilor UE şi ai FMI: a privatizat (adicǎ a înstrǎinat) aproape întreaga avuţie naţionalǎ, începând cu petrolul, a lichidat industria naţionalǎ, precum şi agricultura pe mari suprafeţe (inclusiv sistemele de irigaţie şi complexele zootehnice), astfel cǎ economia româneascǎ sǎ nu poatǎ, eventual, concura, produsele din statele occidentale. Spre satisfacţia Comisiei Europene, România a devenit o importantǎ piaţǎ de desfacere pentru firmele transnaţionale. Aceastǎ ţarǎ nu s-a lǎcomit la tragerea de fonduri europene, limitându-se la doar 10%, astfel cǎ este un contributor temeinic la bugetul Uniunii. Cu alte cuvinte, nu Uniunea Europeanǎ finanţeazǎ România, ci invers, România finanţeazǎ aceastǎ instituţie.

In acest timp, situaţia românilor s-a deteriorat grav, ajungând pe ultimele şi adesea chiar pe ultimul loc din Europa în privinţa nivelului de trai, gradului de sǎrǎcie, speranţei de viaţǎ, iar peste trei milioane dintre ei au luat calea bejeniei, abandonându-şi copii şi ţara. Statul român nu mai are resurse proprii pentru a plǎti salariile şi pensiile, astfel cǎ se împrumutǎ la FMI. România, o ţarǎ cu peste 12 milioane de teren arabil, a ajuns sǎ nu mai producǎ tractoare şi combine agricole, iar între 70 şi 80% dintre mǎrfurile din supermarket-uri sunt de provenienţǎ strǎinǎ. Sub presiunea FMI se mǎresc preţurile la gaze, energie şi utilitǎţi, pentru a fi aduse la nivelul celor europene, dar nicidatǎ nu se ia în calcul faptul cǎ salariile din România sunt de patru-cinci ori mai mici decât media din Uniunea Europeanǎ. Dupǎ cum, FMI nu a abordat niciodatǎ problema pensionarilor şi a bolnavilor din România, dar achiesat la închiderea câtorva zeci de spitale. La fel şi în privinţa şcolilor, neprezentând interes faptul cǎ în România a crescut, dramatic, analfabetismul.

Dacǎ UE, NATO, FMI şi SUA erau satisfǎcute de atitudinea oficialilor români, cetǎţenii acestei ţǎri au devenit tot mai nemulţumiţi, mai ales de politica preşedintelui, care şi-a asumat rolul de “jucǎtor”, legându-şi numele de toate deciziile din ultimii opt ani.

Pe acest fond, opoziţia politicǎ, având majoritatea în cele douǎ Camere, a decis sǎ acţioneze. La 3 iulie 2012, invocând prevederile regulamentelor de funcţionare a acestora, a pus la vot înlocuirea preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor şi alegere în locul lor a unor persoane din rândul Uniunii Social-Liberale. Mai mult, pe baza unui articol din Constituţia României, s-a votat, la 6 iulie, suspendarea preşedintelui şi organizarea unui referendum în ziua de 29 iulie. Curtea Constituţionalǎ a validat hotǎrârile adoptate de Parlamentul României.

Preşedintele interimar, în prima sa declaraţie de presǎ fǎcutǎ la Palatul Cotroceni, a avut împrudenţa (ca sǎ nu scriu obrǎznicia) sǎ declare cǎ politica României este decisǎ de poporul român. El credea cǎ este valabilǎ prevederea constituţionalǎ potrivit cǎreia Parlamentul “este organul reprezentativ suprem al poporului român”.

Liderii SUA şi ai Comisiei Europene s-au alarmat. Intr-o ţarǎ atât de cuminte şi ascultǎtoare, au avut loc evenimente importante, fǎrǎ ca ei sǎ fie informaţi şi sǎ-şi fi dat acordul. Aşa ceva nu poate fi acceptat. Ar însemna ca România sǎ calce pe urmele Poloniei, care a adoptat, în relaţiile cu SUA, NATO şi Uniunea Europeanǎ, o atitudine fermǎ, cerând, şi pânǎ la urmǎ reuşind, sǎ impunǎ a se ţine seama de punctul sǎu de vedere. Iar Polonia nu şi-a înstrǎinat resursele naturale, nu a privatizat domeniile strategice, ci a promovat o politicǎ de protejare a intreprinderilor naţionale şi a pus restricţii la distribuirea pe piaţa internǎ a mǎrfurilor strǎine. Ca urmare, Polonia este singura ţarǎ fostǎ socialistǎ devenitǎ membrǎ UE care nu cunoaşte criza economicǎ şi nu este obligatǎ sǎ se supunǎ directivelor FMI şi Bǎncii Europene. Dar cazul Poloniei, atât de iritant pentru comisarii de la Bruxelles şi cei de la FMI, nu trebuia sǎ se repete. Mai ales în cazul României, a doua ţarǎ, ca mǎrime, din aceastǎ arie geograficǎ.

România are deja un statut, fiind declaratǎ, chiar de preşedintele suspendat, “micul licurici”, care trebuie sǎ urmeze cu fidelitate politica trasatǎ de “marele licurici” (SUA). Si apoi, diaspora polonezǎ este unitǎ, sprijinǎ fǎrǎ rezerve politica Varşoviei, iar liderii americani trebuie sǎ ţinǎ seama cele câteva milioane de polonezi care trǎiesc în SUA, ale cǎror voturi pot fi decisive pentru accederea la Casa Albǎ sau în alte instituţii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre diaspora românǎ, mǎcinatǎ, învrǎjbitǎ, uşor manipulabilǎ.

Desigur, guvernele şi instituţiile democratice occidentale nu puteau sǎ invoce motive pragmatice, meschine (economice şi financiare) pentru a-şi exprima propria poziţie faţǎ de evenimentele din România. Ca urmare, s-a recurs la inflamarea opiniei publice europene şi transatlantice prin cuvinte şi imagini, care sǎ creeze emoţii puternice.

Mass-media a fost alimentatǎ cu declaraţii alarmante: loviturǎ de stat, democraţia în pericol, se încalcǎ independenţa justiţiei, Curtea Constituţionalǎ este supusǎ presiunilor politice. In occident, unde democraţia şi justiţia sunt sacre, ştirile privind evenimentele din România au provocat îngrijorare (aproape ca şi armele de distrugere în masǎ deţinute de Saddam Hussein, care nu s-au gǎsit niciodatǎ, dar liderul irakian a fost înlǎturat de la putere şi spânzurat).

Imaginea externǎ a României s-a deteriorat grav, opinia publicǎ internaţionalǎ fiind informatǎ cǎ aceastǎ ţarǎ s-a abǎtut de la toate normele democratice, drept care se impunea intervenţia imediatǎ şi fermǎ a occidentului. Aceste “vorbe” au fost alimentate de mass-media din România, pentru a-şi informa pe cetǎţenii cǎ ţara lor a devenit o mare problemǎ pentru Europa, care este profund îngrijoratǎ şi cere sǎ se restabileascǎ imediat democraţia şi statul de drept.

Dupǎ o temeinicǎ pregǎtire mediaticǎ, preşedintele UE, pe post de salvator al democraţiei, a decis sǎ intervinǎ. Deşi preşedintele interimar şi primul ministru au declarat în repetate rânduri cǎ respectǎ independenţa justiţiei şi deciziile Curţii Constituţionale, oficialul de la Bruxelles a cerut ca aceştia sǎ se angajeze în scris, dându-le chiar un chestionar în 11 puncte la care şeful guvernului trebuia sǎ rǎspundǎ. Iar acesta, nu numai cǎ nu a respins, în numele României, o asemenea jignire, dar a şi transmis în 24 de ore “forma scurtǎ”, apoi şi “forma lungǎ”, detaliatǎ, a rǎspunsurilor, neînţelegând care era sensul real al acestui “extemporal”.

La rândul sǎu, asistentul secretarului de Stat s-a deplasat la Bucureşti, unde a declarat cǎ SUA “sunt îngrijorate de recentele acţiuni ale guvernului ce ameninţǎ mecanismele democratice şi slǎbesc instituţiile independente”. Si, desigur, atunci când Departamentul de Stat este îngrijorat, situaţia este foarte gravǎ. A mai ţinut sǎ sublinieze cǎ guvernul trebuie sǎ rǎspundǎ pozitiv la cele 11 puncte transmise de la Bruxelles, semn cǎ s-a acţionat coordonat, pentru a nu lǎsa nici un echivoc eventualilor comentatori politici.

Un punct se referea la obligaţia guvernului român de a recunoaşte ca fiind valabil referendumul pentru demiterea preşedintelui numai dacǎ la urne se prezenta jumǎtate plus unul din numǎrul celor cu drept de vot. De fapt, aici i s-a întins o cursǎ, deoarece în România nu se cunoaştea cifra realǎ a populaţiei şi nici a celor cu drept de vot.

Este limpede cǎ oficialii europeni şi administraţia SUA au impus aceastǎ condiţie de cvorum pentru ca el sǎ nu se poatǎ realiza, iar preşedintele suspendat sǎ revinǎ la Cotroceni. In naivitatea lor, primul ministru şi preşedintele interimar au acceptat toate condiţiile impuse, sperând cǎ astfel îi vor “îmbuna” pe mai marii de la Bruxelles şi Washington.

Iniţial, preşedintele suspendat a cerut alegǎtorilor sǎ se prezinte la vot, deoarece el vrea sǎ câştige printr-o confruntare dreaptǎ, şi nicidecum la masa verde. Constatându-se cǎ starea de spirit a românilor îi era ostilǎ, i s-a sugerat sǎ lanseze chemarea la boicot, adicǎ cetǎţenii sǎ nu se prezenta la urne, astfel încât cvorumul sǎ nu fie atins.

Aşa cum era de aşteptat, la 21 august 2012, Curtea Constituţionalǎ, luând ca bazǎ cifra de 18 292 464 de locuitori, a constatat cǎ la vot s-au prezentat 8 459 053 cetǎţeni, adicǎ 46,24% din total, astfel cǎ referendumul nu a fost validat. In favoarea demiterii preşedintelui au votat 7 403 836 persoane, adicǎ 87,52% din cei prezenţi la urne, iar împotrivǎ 943 375 persoane, adicǎ 11,15%.

Ca urmare, Bruxelles-ul şi Washington-ul, dar şi de la Berlin-ul, Paris-ul şi alte capitale occidentale au înregistrat cu satisfacţie faptul cǎ referendumul organizat în România nu este valabil. Liderii marilor democraţii occidentale - care declarǎ sus şi tare cǎ, în orice împrejurare, trebuie ascultat glasul poporului

- au decis ca pe cei 7,4 milioane de români, reprezentând 87,52% dintre votanţi, cifrǎ rar întâlnitǎ la un scrutin de o asemenea importanţǎ – sǎ-i punǎ între paranteze, adicǎ sǎ nu-i ia în consideraţie.

Cercetând imaginea externǎ a României în vara anului 2012, se poate conchide cǎ aceasta a fost catastrofalǎ, fiind confecţionatǎ în laboratoarele unor cercuri de interese, care şi-au atins, pe termen scurt, obiectivul. Referendumul nu a întrunit cvorumul şi ca atare a fost anulat.

Pe termen lung, efectul poate fi unul de bumerang, din cel puţin douǎ motive:

1) S-a evidenţiat faptul cǎ România este tratatǎ cu dispreţ, ca un stat de rangul doi şi chiar mai jos, iar românii sunt dispreţuiţi. Acest fapt s-a datorat, în principal, clasei politice, lipsitǎ de coloanǎ vertebralǎ, slugarnicǎ, lipsitǎ de demnitate. Dând glas acestei realitǎţi, un cunoscut ziarist român îşi punea întrebarea dacǎ “n-ar fi bine ca preşedintele, care sǎ fie şi prim-ministru ca în America, sǎ fie numit de Washington şi Bruxelles. N-am mai cheltui atâţia bani cu alegeri şi referendumuri de demitere”.

Intrebarea este retoricǎ, iar rǎspunsul nu poate fi decât unul singur: se impune o primenire radicalǎ a clasei politice, promovând oameni cǎrora nu le este ruşine sǎ sunt români şi sǎ se comporte ca adevǎraţi patrioţi români.

2) Românii, care au susţinut cu entuziasm intrarea în UE, au putut constata cǎ aceastǎ instituţie, în acord cu administraţia americanǎ, urmǎreşte interese proprii foarte pragmatice, iar democraţia, independenţa justiţiei etc sunt praf în ochii naivilor.

Ca urmare, este foarte probabil ca românii sǎ devinǎ eurosceptici, sǎ nu mai creadǎ în bunele intenţii, declarative şi în fond nesincere, ale liderilor mondiali.

Pe de altǎ parte imaginea externǎ atât de viciatǎ a României a fost beneficǎ pentru revizioniştii unguri, care au ştiut, ca şi altǎdatǎ, sǎ-şi promoveze propriile interese.

In timp ce politicienii români erau absorbiţi de disputele politice şi preocupaţi de “ce zice Europa”, s-a organizat, chiar pe teritoriul României, o întrunire publicǎ la care mai mulţi oficiali maghiari au cerut cu glas tare autonomia teritorialǎ a ţinutului secuiesc. Prezent la tabǎra tineretului maghiar din judeţul Harghita, un deputat în parlamentul de la Budapesta a declarat: “dacǎ partidul FIDES devine mai puternic şi Ungaria evolueazǎ economic şi din alte puncte de vedere, în opt ani ar putea fi cerutǎ oficial revizuirea graniţelor”. Preşedintele UDMR a comentat: “Autonomia doritǎ de maghiari nu e împotriva statului român şi la un moment dat se va realiza”. Nu a fixat un termen anume, dar a avansat o certitudine: “se va realiza”.

Oficialii români nu numai cǎ nu au luat atitudine faţǎ de aceste declaraţii, dar preşedintele ales a fǎcut, la numai câteva zile dupǎ anunţarea rezultatelor referendumului, o vizitǎ în judeţele Harghita şi Covasna, unde a declarat: “nu pot sǎ nu observ reacţia ungurimii faţǎ de referendum şi nu am decât sǎ le mulţumesc”.

Nu a precizat cǎ la indicaţia guvrenului de la Budapesta, etnicii maghiari din România s-au abţinut de la vot, contribuind decisiv la eşuarea referendumului, deoarece nu s-a întrunit cvorumul de 50% plus 1 din prezenţa la vot.

Când, în 2002 preşedintele George Bush a declarat la Bucureşti cǎ SUA vor fi “şold la şold” cu România, am fost convins, şi am şi scris, cǎ din acel moment ţara noastrǎ are garantatǎ integitatea teritorialǎ. Dupǎ spectacolul din iulie-august 2012, când liderii europeni şi ai SUA s-au nǎpustrit asupra României, care s-a aflat complet izolatǎ, nu mai cred în realitatea acelor declaraţii.

Mai curând sunt tentat sǎ apreciez cǎ în vara anului 2012 s-a fǎcut un fel de repetiţie, pentru a vedea dacǎ şi cum poate fi izolatǎ România, pentru a i se impune orice fel de condiţii.

Nu este exclus sǎ urmeze faza urmǎtoare, adicǎ provocarea unor incidente în Harghita şi Covasna, urmatǎ de inflamarea mass-media internaţionalǎ, oferind Uniunii Europene şi SUA pretextul necesar pentru a aplica şi în România model Kosovo, atât de mult dorit de Ungaria. Liderii europeni şi americani sǎ afirme cǎ în România democraţia este în pericol, iar minoritǎţile naţionale trebuie sǎ beneficieze de drepturi cât mai largi. Si în primul rând minoritǎţii maghiare sǎ i se facǎ dreptate, adicǎ sǎ i se asigure autonomia teritorialǎ. Mass-media sǎ fie astfel dirijatǎ, încât sǎ susţinǎ cǎ un stat maghiar în inima României nu numai cǎ nu este împotriva statului român (ca sǎ-l citez din nou pe liderul UDMR), dar poate constitui un model de democraţie pentru aceastǎ ţarǎ.

Sǎ dea Dumnezeu sǎ mǎ înşel !